ferment (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FERMÉNT, fermenți, s. m. (
Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din
fr. ferment, lat. fermentum.ferment (Dicționar de neologisme, 1986)FERMÉNT s.m. 1. Enzimă.
2. (
Fig.) Ceea ce face să nască sau să întrețină pasiunile, dușmăniile; sămânță. // (Și în forma
fermento-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) fermentație”, „ferment”. [< fr.
ferment, cf. lat.
fermentum].
ferment (Marele dicționar de neologisme, 2000)FERMÉNT1 s. m. 1. enzimă. 2. (fig.) ceea ce face să nască sau să întrețină pasiunile, dușmăniile; sămânță. (< fr.
ferment, lat.
fermentum)
ferment (Marele dicționar de neologisme, 2000)FERMENT2(O)- elem. „ferment, fermentație”. (< fr.
ferment/o/-, cf.
lat. fermentum, drojdie)
ferment (Dicționaru limbii românești, 1939)*fermént m. și n., pl.
e și
urĭ (lat.
fermentum din
fervimentum, d.
fervére, a ferbe [!]).
Chim. Substanță organică saŭ anorganică care produce fermentațiunea.
Fig. Ceĭa ce produce orĭ întreține urile:
ferment de discordie. V.
aluat, țaĭcă.ferment (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FERMÉNT (‹
fr.,
lat.)
s. m. Enzimă. ◊ (
AGR.)
Fermenți selecționați = drojdii selecționate.
ferment (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fermént s. m.,
pl. ferménțiferment (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ferment n.
1. substanță organică care, pusă în atingere cu o alta, o descompune;
2. fig. ceeace face să nască, ceeace întreține pasiunile:
ferment de discordie.