fericit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FERICÍT, -Ă, fericiți, -te, adj.,
s. m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care se află într-o stare de deplină mulțumire sufletească, plin de bucurie.
2. Adj. Care aduce fericire, provoacă mulțumire; care este bun, favorabil.
3. S. m. Primul grad de sfințenie acordat cuiva de sinod sau de papă. –
V. ferici.fericit (Dicționaru limbii românești, 1939)fericít, -ă adj. (d.
fericesc). Care e în stare de fericire:
om fericit. Plăcut, norocos:
întîmplare fericită. Titlu respectuos dat morților:
fericitu întru amintire.fericit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fericít1 adj. m.,
pl. fericíți; f. fericítă, pl. fericítefericit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fericít2 s. m.fericit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fericit a.
1. care se bucură de fericire:
om fericit; 2. care face plăcere, bucurie:
întâmplare fericită; 3. cel ce se bucură de fericirea cerească:
fericitul întru amintire.