feregea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FEREGEÁ, feregele, s. f. 1. Manta ori pelerină din stofă fină și subțire sau din mătase, purtată odinioară de boieri sau de soțiile lor peste îmbrăcămintea obișnuită.
2. Văl cu care femeile musulmane își acoperă fața. – Din
tc. ferāce.feregea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)feregeá (feregéle), s. f. – (Înv.) Manta orientală din țesătură fină. –
Mr. firige. Tc. ferece (Șeineanu, II, 169; Lokotsch 503; Ronzevalle 123),
cf. ngr. φερετζέζ,
bg. fereğe. Sec. XVI,
înv.feregea (Dicționaru limbii românești, 1939)feregeá f., pl.
ele (turc.
ferağe, firağe, pop.
fereğe). Mantilă cu mînicĭ [!] largĭ pe care o purtaŭ cadînele și în care-șĭ puteaŭ acoperi și fața.
feregea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)feregeá s. f.,
art. feregeáua, g.-d. art. feregélei; pl. feregéle, art. feregéleleferegeà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)feregeà f.
1. haină largă boierească din șaiu de Angora:
vara boierii purtau feregea și iarna contoș GHICA;
2. mantilă de vară din stofă ușoară:
cu feregele și binișuri de buhur OD.;
3. (neologism) văl de cadână:
pe frunte acoperită cu o feregea subțire AL. [Turc. FEREDJA].