fenomenologie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FENOMENOLOGÍE s. f. 1. Curent în filozofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social.
2.(La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței.
3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. – Din
fr. phénoménologie.fenomenologie (Dicționar de neologisme, 1986)FENOMENOLOGÍE s.f. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, astfel cum se manifestă ele în timp și spațiu. ♦ Termen în filozofia lui Hegel care denumește teoria despre dezvoltarea conștiinței umane, înțeleasă ca formă a autodezvoltării „spiritului absolut”. ♦ Curent filozofic idealist contemporan, întemeiat de gânditorul german Edmund Husserl (1859-1938), care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială. [Gen.
-iei. / < fr.
phénoménologie].
fenomenologie (Marele dicționar de neologisme, 2000)FENOMENOLOGÍE s. f. 1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. 2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”. 3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială. (< fr.
phénoménologie)
fenomenologie (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FENOMENOLOGÍE (‹
fr.,
germ.)
1. (
FILOZ.; în sens larg) Studiul descriptiv al fenomenelor, distinct de cunoașterea prin cauze și legi și de metafizică.
2. (La Hegel) Descrierea fazelor succesive prin care trece spiritul în evoluția sa de la „certitudinea senzorială” la „cunoașterea absolută”.
3. Mișcare filozofică inițiată de Ed. Husserl, la începutul
sec. 20, care opune teorii cunoașterii bazate pe atitudinea naturalistă (presupunerea unei lumi fizice obiective existând independent de conștiință) o interpretare a elementelor experienței noastre (fenomenele) prin prisma
intenționalității. Ca metodă,
f. constă în suspendarea sau punerea în paranteză a atitudinii naturaliste și ridicarea, printr-o succesiune de reducții eidetice, la conștiința pură, independentă de orice determinație a lumii empirice. La acest nivel, sunt surprinse esențele, ca fundamente sau condiții ultime ale cunoașterii și realității. Și-a găsit aplicații în diferite proiecte și reconstrucții contemporane din filozofie și științele umane. Reprezentanți:
M. Scheler,
M. Heidegger, J.P. Sartre,
M. Merleau-Ponty,
L. Landgrebe, R. Ingarden, E. Levinas, P. Ricoeur, E. Fink ș.a.
fenomenologie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fenomenologíe s. f.,
art. fenomenología, g.-d. fenomenologíi, art. fenomenologíeifenomenologie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fenomenologie f. reprezentarea diferitelor grade de desvoltare ale cunoștinței (în filozofia lui Hegel).