fără (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FẮRĂ, conj.,
prep. I. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații)
A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu...
Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (
Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (
Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe...
II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de...
Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină)
Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin.
Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative)
Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative)
A scos cuiele fără clește. –
Lat. foras „afară”.