fante (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÁNTE, fanți, s. m. 1. (
Fam. și
peior.) Bărbat (tânăr) afemeiat.
2. Carte de joc reprezentând figura unui tânăr; valet. – Din
it. fante.fante (Dicționar de neologisme, 1986)FÁNTE s.m. 1. (
Fam.) Om ușuratic, încrezut; tânăr exagerat de elegant; filfizon.
2. Valet (la cărțile de joc). [< it.
fante].
fanteFÁNTE2 Subst.
1. S. n. Dialect principal al limbii akan (
1) (alături de
twi (1)).
2. S. m. Membru al populației vorbitoare a dialectului fante
2 (
1) din Ghana. (cf. engl.
fante, fanti) [
AHDEL]
fante (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fánte (fánți), s. m. –
1. Valet la jocul de cărți. –
2. Curtezan, crai. –
Mr. fande. It. fante (în
mr., prin intermediul
ngr. φάντης).
Sec. XIX.
fante (Marele dicționar de neologisme, 2000)FÁNTE s. m. 1. (fam.; peior.) om ușuratic, încrezut; tânăr exagerat de elegant; filfizon. 2. valet (la cărțile de joc). (< it.
fante)
fante (Dicționar de argou al limbii române, 2007)fante, fanți s. m. 1. (peior.) tânăr seducător
2. valet
(în jocurile de cărți)fante (Dicționaru limbii românești, 1939)fánte m. (it.
fante, de unde și ngr.
fántis, pron.
fandis. Cp. cu
spatie). Una din figurile cărților de joc (fr.
valet), diferită de
popă și de
damă. Fig. Fam. Gătit ca un fante, spilcuit, sclivisit, elegant. V.
gĭovine.fante (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fánte (tânăr afemeiat) (
fam.)
s. m.,
pl. fanțifante (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fante m.
1. una din figuri în jocul cărților;
2. fig. tânăr înfumurat:
fanți de provincie. [It. FANTE, printr’un intermediar grec modern].
fante (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FÁNTE, fanți, s. m. 1. (
Fam. și
peior.) Bărbat (tânăr) afemeiat.
2. Carte de joc reprezentând figura unui tânăr; valet. — Din
it. fante.