fals (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FALS, -Ă, (
I)
falși, -se, adj., (
II)
falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (
Anat.)
Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste.
Ușă (sau
fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul.
2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit.
3. (
Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial)
Cântă fals. II. S. n. (
Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊
Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [
Var.: (
I)
falș, -ă adj.] – Din
lat. falsus, it. falso.fals (Dicționar de neologisme, 1986)FALS s.n. Neadevăr, contrafacere. ♦ Schimbare a adevărului într-un act scris prin adaosuri sau ștersături, prin imitarea semnăturii; substituire de persoane etc. [< lat.
falsum, cf. it.
falso, germ.
Falsch].
fals (Dicționar de neologisme, 1986)FALS, -Ă adj. 1. Care nu este adevărat, care nu este veritabil; contrafăcut. ♦ Neautentic, neadevărat, nereal, nenatural. ♦ Neîntemeiat.
2. (
Fig.; despre oameni) Prefăcut, ipocrit.
3. (
Muz.) Care sună contrar legilor armoniei; greșit. [Var.
falș, -ă adj. / < lat.
falsus, cf. germ.
falsch, it.
falso].
fals (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fals (fálsă), adj. – Care este contrar adevărului, mincinos. –
Var. falș. Lat. falsus (
sec. XIV). Pronunțarea
falș (‹
germ. falsch, cf. ceh. faleš, pol. falsz, rus. fališ, Miklosich,
Fremdw., 88; Berneker 279) se consideră drept incorectă. –
Der. fals, s. n. (neadevărat);
falsar, s. m. (
înv., falsificator), din
lat. falsarius (
sec. XIX);
falset, s. m., din
it. falsetto; falsifica, vb., din
lat. falsificare (
sec. XIX);
falsificator, s. m., din
fr. falsificateur; falsitate, s. f., din
lat. falsitas (
sec. XIX).
fals (Marele dicționar de neologisme, 2000)FALS, -Ă I.
adj. 1. care este contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat. ◊ care are numai aparența adevărului; contrafăcut, imitat; artificial. 2. (despre oameni) prefăcut, ipocrit. 3. (muz.) care sună contrar legilor armoniei. II. s. n. 1. neadevăr, contrafacere. 2. schimbare a adevărului într-un act, prin imitarea semnăturii; substituire de persoane etc. (< lat.
falsus, it.
falso)
fals (Dicționaru limbii românești, 1939)*fals, -ă adj. (lat.
falsus, d.
fállere, a înșela; it.
falso, fr.
faux. V.
faliment). Inexact, mincinos, greșit, neadevărat:
calcul, drum fals; informațiune, greutate falsă. Prefăcut, perfid:
rîs, amic fals; vorbe false. Fără motiv, fără temeĭ:
frică falsă. Van, iluzoriŭ:
speranță falsă. Artificial:
diamant fals. Falsificat, imitat, contrafăcut, calp:
monetă [!], unt fals. Discordant:
voce falsă. Aparent, ireal:
fericire falsă. Inexact:
greutate falsă, calcul fals. Nume fals, nume schimbat, pseŭdonim. S. n., pl.
urĭ. Falsitate, lucru fals:
a distinge falsu de adevărat. Falsificarea (imitarea) unuĭ act, uneĭ semnaturĭ [!]:
a comite un fals în acte publice. A te înscrie în fals, 1) a nega, 2) a denunța ca fals. Adv. În mod fals:
a rîde fals. – Greșit
falș, care e rus.
falĭš, mincĭună, germ.
falsch, fals.
fals (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fals1 adj. m.,
pl. falși; f. fálsă, pl. fálsefals (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fals2 s. n.,
pl. fálsurifals (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fals a.
1. contrar adevărului:
știre falsă; 2. neîntemeiat:
judecată falsă; 3. discordant:
notă falsă; 4. mincinos:
martur fals; 5. imitat:
diamant fals; 6. prefăcut:
om fals. ║ n.
1. ceeace-i fals:
a discerne falsul de adevăr; 2. imitarea unei semnături, alterarea unui act:
a comite un fals. ║ adv. în contra adevărului:
a jura fals.fals (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FALS, -Ă, (
I)
falși, -se, adj., (
II)
falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului; mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (
Anat.)
Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, prin intermediul căruia se articulează coastele pe stern.
Ușă (sau
fereastră)
falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul.
2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit.
3. (
Muz.; despre sunete, voce etc.) Incorect ca intonație; distonant. ◊ (Adverbial)
Cântă fals. II. S. n. (
Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊
Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut: a contesta formal valabilitatea unei declarații. [
Var.: (
I)
falș, -ă adj.] —
Din lat. falsus, it. falso.