fală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fálă s. f. –
1. Glorie. –
2. Pompă, fast, strălucire. –
3. Splendoare, măreție. –
4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. –
Var. (
înv. hvală, hfală). –
Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich,
Slaw. Elem., 51),
cf. bf.
fal(ba), sb. fala. În
megl. direct din
bg. Sec. XVII. –
Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș),
cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în
Trans. de Vest;
făli, vb. (
înv., a slăvi;
refl., a se lăuda, a se mîndri), din
sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (
înv., fast, pompă;
înv., orgoliu);
falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș);
fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate);
fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut);
făloși, vb. refl. (a se lăuda);
făloșenie, s. f. (lăudăroșenie);
fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la
făli cu -
ău, ca
mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din
mag. faló „mîncău”; după Lacea,
Dacor., V, 399, din
mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut).
Cf. pohvală.