faclă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fáclă (fácle), s. f. – Torță.
Ngr. φάϰλα, din
lat. facŭla, cf. bg. fakla. –
Der. făclie, s. f. (lumînare; torță), cu
suf. -
ie, cf. bg. faklija, sb. faklja, mag. fáklya, it. fiaccola (
rom. provine din
bg., după Cihac, II, 106 și DAR; soluția nu pare probabilă, fiind cuvînt care apare în
rom. începînd din
sec. XVI; după Mladenov,
bg. provine din
germ. Fackel, soluție care nici ea nu pare convingătoare);
făcliaș (
var. rară
făclaș),
s. m. (purtător de torță);
făclier, s. m. (lumînar);
făclieș, s. m. (
Mold., licurici).