epicurism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPICURÍSM s. n. Doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. [
Var.:
epicureísm s. n.] – Din
fr. épicurisme.epicurism (Dicționar de neologisme, 1986)EPICURÍSM s.n. Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine, susținând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea. [Var.
epicureism s.n. / < fr.
épicurisme <
Epicur – filozof grec din antichitate].
epicurism (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPICURÍSM s. n. 1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine; școală epicuriană. 2. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere. (< fr.
épicurisme)
epicurism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)epicurísm s. n.epicurism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPICURÍSM s. n. 1. Concepție etică a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria fericirii raționale a individului.
2. Curent de reconsiderare a ideilor lui Epicur în Renaștere și în filosofia iluministă și materialistă din
sec. XVII-XVIII. [
Var.:
epicureísm s. n.] — Din
fr. épicurisme.