epicureic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPICURÉIC, -Ă, epicureici, -ce, adj. Care ține de epicurism; epicurian (
1). [
Pr.:
-re-ic] – Din
germ. epikureisch.epicureic (Dicționar de neologisme, 1986)EPICURÉIC, -Ă adj. Epicurian. [Cf. germ.
epikureisch].
epicureic (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPICURÉIC, -Ă adj. epicurian. (< germ.
epikureisch)
epicureic (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)EPICUREÍC, -Ă (‹
germ.)
adj. Epicurian (
1). ◊
Școala e. = școală filozofică deschisă de Epicur, în anul 307
î. Hr., într-o grădină de la periferia Atenei (de unde și numele de „Grădina”), în care se trăia și se filozofa după principiile învățăturii lui. Activitatea ei s-a desfășurat timp de mai multe secole și a avut trei etape principale: în epoca elenistică (
sec. 4-3
î. Hr.), în lumea greco-romană (
sec. 2-1
î. Hr.) și în perioada
Imp. Roman (
sec. 1-5
î. Hr.).
epicureic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)epicuréic (-re-ic) adj. m.,
pl. epicuréici; f. epicuréică, pl. epicuréiceepicureic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPICURÉIC, -Ă, epicureici, -ce, adj. Care ține de epicurism; epicurian (
1). ◊
Școala epicureică = școală filosofică inițiată de Epicur, a cărei activitate s-a desfășurat mai multe secole. [
Pr.:
-re-ic] — Din
germ. epikureisch.