dărâmătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire
dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină.
2. (La
pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri.
3. (
Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [
Var.:
dărmătúră s. f.] –
Dărâma +
suf. -ătură.dărâmătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dărâmătúră s. f.,
g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúridărâmătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dărâmătură f.
1. rezultatul dărâmării, ruină;
2. Mold. crăcile arborelui tăiat, vreascuri.
dărâmătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s. f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină.
2. (La
pl.) Crengi de copaci rupte și doborâte la pământ; vreascuri.
3. (
Fam.) Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [
Var.:
dărmătúră s. f.] —
Dărâma +
suf. -ătură.