dărâma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I.
Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ,
fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦
Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (
1). ♦ A demola o clădire (veche).
2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (
Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [
Var.: (
reg.)
dărmá vb. I] –
Lat. *
deramare.dărâma (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dărâmá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. dărấm, 3
dărấmă, 1
pl. dărâmắm; conj. prez. 3
să dărấmedărâmà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dărâmà v.
1. a da jos, a face să cază bucată cu bucată:
a dărâma o casă; 2. fig. a strica, a ruina:
a dărâmat pe mulți oameni. [Lat. *DERAMARE (din RAMUS, cracă), a da jos ramurile unui arbore: termen horticol generalizat în limbă (cf.
dărâmătură, care a conservat în parte sensul primitiv)].
dărâma (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I.
Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ,
fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦
Refl. A se prăbuși, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (1). ♦ A demola o clădire (veche).
2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (
Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [
Var.: (
reg.)
dărmá vb. I] —
Lat. *deramare.