dus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUS1 s. n. (Rar) Faptul de
a (se) duce; plecare. –
V. duce.dus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUS2, -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce);
p. ext. mort. ◊
Expr. A dormi dus = a dormi foarte adânc. ♦ (Despre unități de timp și despre acțiuni) Trecut, dispărut (pentru totdeauna). ♦ (Despre ochi) Care este adâncit în orbite (de oboseală, boală, supărare etc.).
2. Fig. Desprins de realitate; absent, îngândurat. ◊
Loc. adv. și adj. Dus pe gânduri = îngândurat. –
V. duce.dus (Dicționaru limbii românești, 1939)2) dus n., pl.
urĭ. Acțiunea de a saŭ de a te duce de multe orĭ.
dus (Dicționaru limbii românești, 1939)1) dus, -ă adj. Plecat, absent:
el era dus. Mort (adică „dus pe cea-laltă lume”):
acest bolnav e dus (e ca și mort).
Dus pe gîndurĭ, adîncit în gîndire.
A dormi dus, a dormi ca mort (adînc).
Acest om nu prea e dus la biserică, nu știe multe, se supără ușor, e sălbatic.
dus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dus s. n.dus (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dus a.
1. plecat:
dus de acasă; 2. pornit, răpit:
dus pe gânduri. ║ adv. adânc:
doarme dus. ║ m. cel plecat, cel absent:
a vorbi dușilor de pe lume, a aiuri. ║ n. plecare, transport:
dusul și întorsul.dus (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUS1 s. n. Faptul de
a (se) duce; plecare. —
V. duce1.dus (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUS2, -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce);
p. ext. mort. ◊
Expr. A dormi dus = a dormi foarte adânc. ♦ (Despre unități de timp și despre acțiuni) Trecut, dispărut (pentru totdeauna). ♦ (Despre ochi) Care este adâncit în orbite (de oboseală, boală, supărare etc.).
2. Fig. Desprins de realitate; absent, îngândurat. ◊
Loc. adv. și adj. Dus pe gânduri = îngândurat. —
V. duce1.