durăì - explicat in DEX

durăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. – Dura¹ + suf. -ăi.

durăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
DURĂÍ, durăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A hurui. 2. Tranz. și refl. A (se) da peste cap, de-a dura, a (se) rostogoli. – Din dura¹.

durăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
dúrăĭ, -ít V. duruĭ.

durăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
durăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dúrăie, imperf. 3 sg. durăiá; conj. prez. 3 să dúrăie

durăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
durăì v. Mold. V. duruì.

durăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DURĂÍ, pers. 3 dúrăie, vb. IV. Intranz. (Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot); p. ext. a hurui. — Dura¹ + suf. -ăi.