duruĭ - explicat in DEX

durui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur² + suf. -ui.

duruĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
dúruĭ, a -í v. intr. (d. dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V. dură). Huruĭ, produc huĭetu dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și durăĭ.

durui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.

durui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
duruí (a ~) vb., ind. prez. 3 dúruie, imperf. 3 sg. duruiá; conj. prez. 3 să dúruie

duruì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
duruì v. a trece făcând sgomot: trăsura durue. [Onomatopee].

durui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fară întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. — Dur² + suf. -ui.