duruitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DURUITÚRĂ, duruituri, s. f. Duruit. [
Pr.:
-ru-i-] –
Durui +
suf. -tură.duruitură (Dicționaru limbii românești, 1939)duruitúră f., pl.,
ĭ. Huĭetu lucrurilor care duruĭe:
aud o duruĭtură.duruitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)duruitúră (-ru-i-) s. f.,
g.-d. art. duruitúrii; pl. duruitúriduruitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DURUITÚRĂ, duruituri, s. f. Duruit. [
Pr.:
-ru-i-] —
Durui +
suf. -tură.