durui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DURUÍ, dúrui, vb. IV.
1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la
pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui.
2. Intranz. și
tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. –
Dur2 +
suf. -ui.duruĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dúruĭ, a -
í v. intr. (d.
dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V.
dură). Huruĭ, produc huĭetu
dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.):
cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și
durăĭ.durui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.
durui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)duruí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
dúruie, imperf. 3
sg. duruiá; conj. prez. 3
să dúruieduruì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)duruì v. a trece făcând sgomot:
trăsura durue. [Onomatopee].
durui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DURUÍ, dúrui, vb. IV.
1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la
pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui.
2. Intranz. și
tranz. Fig. A vorbi repede, fară întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. —
Dur2 +
suf. -ui.