durăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DURĂÍ, pers. 3
dúrăie, vb. IV.
Intranz. (
Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot);
p. ext. a hurui. –
Dura1 +
suf. -ăi.durăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))DURĂÍ, durăiesc, vb. IV.
1. Intranz. A hurui.
2. Tranz. și
refl. A (se) da peste cap, de-a dura, a (se) rostogoli. – Din
dura1.durăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dúrăĭ, -ít V.
duruĭ.durăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)durăí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
dúrăie, imperf. 3
sg. durăiá; conj. prez. 3
să dúrăiedurăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)durăì v. Mold. V.
duruì.durăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DURĂÍ, pers. 3
dúrăie, vb. IV.
Intranz. (
Pop.) A se da peste cap, de-a dura, a se rostogoli (cu zgomot);
p. ext. a hurui. —
Dura1 +
suf. -ăi.