dup (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUP interj. 1. Cuvânt care imită mersul apăsat, tropăitul încălțămintei etc.
2. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs de o izbitură, o căzătură etc. – Onomatopee.
dup (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)dup, dupi, s.m. (reg.)
1. smoc de lână, cocoloș de blană, de păr, de postav.
2. (în jocul de copii) vergea prinsă din zbor.
dup (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dup interj. – Poc (exprimă zgomotul produs de o lovitură). –
Var. sdup. Creație expresivă,
cf. buf, hop și
ngr. δοῦπος. –
Der. dup, s. m. (bilă; bețișor care înlocuiește bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeași intenție expresivă, de a desemna un obiect rotund și greu. După Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la
dup „joc cu bile”, care ar proveni din
sl. duplŭ „concav”,
cf. pol. dup „scorbură”,
ceh. dupa „gaură”,
bg. dup(č)ĭă „a găuri”. Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui
dup „joc de bile” nu este atestat și pare a fi rezultatul unei greșeli de interpretare a expresiei
a juca în dupi „a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)”. După Conev 40, din
bg. dupka. Dublet de la
dup „smoc de lînă” trebuie să fie
dop, s. n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se știe că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul
rom. a fost explicat prin
cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, și puțin sau deloc probabil pe baza gepidicul *
dups (Gamillscheg,
Rom. Gem., II, 251) sau a
săs. dop (Meyer-Lübke,
Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597;
Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80).
Der. dupac, s. m. (lovitură; palmă; pumn),
der. cu
suf. -ac (Pascu,
Suf., 191;
cf. Iordan,
BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu
sb. dupac „lovitură”);
dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega);
dupuros, adj. (
Mold., păros, plin de smocuri);
dupurlui, vb. (a jumuli, a curăța), de la
pl. dupuri cu un
suf. expresiv
;
dupăi (
var. dupui),
vb. (a tropăi, a călca zgomotos);
sducni, vb. (Banat, a scutura, a face să tremure);
(s)dupăit, s. n. (tropăit);
(s)dupăială, s. f. (tropăit);
îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt
înv., folosit de Cantemir;
îndopa, vb. (a hrăni, peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrășa;
refl., a se sătura, a se ghiftui);
doapă, s. f. (femeie dolofană);
dopar, s. n. (tirbușon). Din
rom. provine
mag. dop (Edelspacher 13) și
săs. dop.dup (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))DUP2, dupuri, s. n. (
Reg.) Smoc de lână încâlcită sau de păr zbârlit.
dup (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))DUP1 interj. Cuvânt care imită mersul apăsat. – Onomatopee.
dup (Dicționaru limbii românești, 1939)1) dup m. (poate d.
dup 3).
Nord. Pl. Niște bețișoare de draniță, cîte noŭă de fie-care jucător, într’un joc băĭețesc de ĭarnă.
dup (Dicționaru limbii românești, 1939)2) dup m.
Mold. (Șez.).
Rar. Jmoc de lînă saŭ de blană cu pelea eĭ.
Cu dupĭ, cu cocoloșĭ, neneted, vorbind de păru unuĭ cal neîngrijit orĭ de un postav prost.
dup (Dicționaru limbii românești, 1939)3) dup interj. care arată căderea unuĭ corp greŭ saŭ călcătura unuĭ animal greoĭ:
se auzeaŭ venind dup-dup (rudă cu vgr.
dúpos, zgomotu căderiĭ unuĭ corp greŭ și cu ceh.
dup, dupăĭală. V.
dupuĭ, buf și
tipa-tipa).
dup (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dup interj.dup (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dup m. Mold. floc de lână, smoc de păr mototolit. [Origină necunoscută].