dunăre (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÚNĂRE s. f. (
Pop.) Apă mare; cantitate mare de apă. ◊
Expr. A crește dunăre = a crește peste măsură.
Dunăre de mânios sau
mânios dunăre = foarte mânios sau supărat.
A se face dunăre (turbată) = a se mânia foarte tare. – Din
n. pr. Dunăre.dunăre (Dicționaru limbii românești, 1939)Dúnăre f. (după numele fluviuluĭ).
Fam. A se face Dunăre, a se înfuria. Adv.
Mînios Dunăre orĭ
Dunăre de mînios, foarte mînios.
dunăre (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dúnăre (apă mare) (
pop.)
s. f.dunăre (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Dunăre f. Numele-i figurează în locuțiunile:
a bate Dunărea, a trece fluviul înnot;
cum se bate Dunărea, numele unei hore țărănești, când se lovește pământul în cadență;
a se face Dunăre turbată, a se înfuria peste măsură.
(Dunărean).dunăre (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Dunăre f. numită de Greci
Ister și de Romani
Danubius, cel mai însemnat fluviu al Europei centrale, izvoreșțe din munții Schwarzwald (Ducatul de Baden), trece prin Viena, Buda-Pesta și Belgrad; apoi, străbătând Porțile de fier, desparte Muntenia de Serbia și de Bulgaria, udă porturile Severin, Giurgiu, Brăila și Galați și se varsă în Marea Neagră prin trei guri, după ce a primit peste 120 râuri în cursu-i de 2860 km. De la 1919, Dunărea a devenit un fluviu internațional. [Derivat dintr’un primitiv;
Dună (ung. DUNA, slav. DUNAVŬ) cu aceeaș finală analogică ca în
(aiu)re].
dunăre (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÚNĂRE s. f. (
Pop.) Apă mare; cantitate mare de apă. ◊
Expr. A crește dunăre = a crește peste măsură.
Dunăre de mânios sau
mânios dunăre = foarte mânios sau supărat.
A se face dunăre (turbată) = a se mânia foarte tare. — Din
n. pr. Dunăre.