dulău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DULẮU, dulăi, s. m. Câine mare (și lățos); zăvod. – Din
pol. dolow.dulău (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dulắu (dulắi), s. m. –
1. (Înv.) Cîine de vînătoare, copoi. –
2. Cîine de pază (Canis pecuarius). Probabil
pol. dołow, din
sl. loviti „a vîna” (Cihac, II, 104). După Șeineanu,
Rom., XXX, 549, din
mag. dullő, soluție care pare dificilă sub aspect fonetic. –
Der. dolcă, s. f. (cățea de pază), pe care Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, 173, îl considera de origine dacică.
dulăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dulắŭ m. (pol.
dolów, sfîrșit de vînătoare, un fel de cîne de vînat, d. vsl.
loviti, a vîna. V.
lovesc).
Vechĭ. Cîne de vînat.
Azĭ. Zăvod, cîne foarte mare. V.
cîne.dulău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dulắu s. m.,
art. dulắul; pl. dulắi, art. dulắiidulău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dulău m.
1. câine mare ciobănesc:
dulău de stână AL.;
2. fig. bădăran. [Pol. DOLOW].
dulău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DULẮU, dulăi, s. m. Câine mare (și lățos); zăvod. — Din
pol. dolow.