duluță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DULÚȚĂ s. f. (
Reg.; în
expr.)
A se duce duluță = a fugi iute; a se face nevăzut. –
Et. nec.duluță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dulúță s. f. – (În expresia
a fugi duluță) A fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu,
Chien, 258 și Pușcariu,
Dimin., 77, de la
dulău „cîine”. Pascu,
Beiträge, 40, pleacă de la
vb. a tuli „a fugi” pentru a forma un
dim. *
tuluță. În sfîrșit, Scriban îl consideră un vocativ, de la un nume
Duluță care nu apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaște valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o
der. umoristică de la
du-l (
cf. ia-l și du-l), cu
suf. dim. -uță.duluță (Dicționaru limbii românești, 1939)dulúță m. (d. nume propriŭ
Duluță, poate din *
Răduluță, d.
Radu, al nume al unuĭa care o șterge, care spală putina).
Fam. S’a dus Duluță (adică „ca Duluță”, orĭ „măĭ Duluță”, și atuncĭ e un voc.), s’a tot dus, a șters-o, a fugit.
duluță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!dulúță (
reg.) (în
expr. a se duce ~)
adv.duluță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)duluță adv. ca un dulău, iute:
lupul lungi pasul lupește și se duse duluță ISP.
duluță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DULÚȚĂ s. f. (
Reg.; în
expr.)
A se duce duluță = a fugi; a se face nevăzut. —
Et. nec.