dulceață - explicat in DEX

dulceață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DULCEÁȚĂ, dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

dulceață (Dicționaru limbii românești, 1939)
dulceáță f., pl. ețĭ (d. dulce; it. dolcezza). 1. Proprietatea de a fi dulce: dulceața mĭeriĭ, (fig.) dulceața vorbiriĭ. 2. (tradus după ngr. glykó și luat și de Rutenĭ: dolĭčýca). Fructe ferte în zahăr tare legat și care se ĭau cu lingurița, diferite de fructele zaharisite care se pot lua și cu mîna, și de compot și șerbet (În România există bunu obiceĭ, luat de la Orientalĭ, de a oferi oaspeților dulceață cu apă rece). În nord se zice a lua dulcețĭ, în sud a lua dulceață. Pl. și dulcețurĭ. De la acest pl. neutru s’a în Mold. nord și un sing. neutru rar dulceț.

dulceață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
dulceáță¹ (calitatea de a fi dulce) s. f., g.-d. art. dulcéții

dulceață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
dulceáță² (preparat alimentar) s. f., g.-d. art. dulcéții; pl. dulcéțuri

dulceață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
dulceáță³ (lucru plăcut) s. f., g.-d. art. dulcéții; pl. dulcéți

dulceață (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
dulceață f. 1. (pl. dulceți), însușirea lucrurilor dulci; 2. (pl. dulcețuri), fructe zaharisite: dulceață de fragi.

dulceață (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DULCEÁȚĂ, (2) dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] — Dulce + suf. -eață.