dubiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÚBIU, dubii, s. n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere (față de cineva sau ceva). – Din
lat. dubium.dubiu (Dicționar de neologisme, 1986)DÚBIU s.n. Îndoială, neîncredere; nesiguranță. [Pron.
-biu. / < lat.
dubium].
dubiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dúbiu s. n. –
s. n. – Îndoială.
Lat. dubium (
sec. XIX). –
Der. dubios, adj. (incert);
dubitativ, adj. (care exprimă o îndoială);
indubitabil, adj. (neîndoios).
dubiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)DÚBIU s. n. îndoială, neîncredere; nesiguranță. (< lat.
dubium)
dubiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)* dúbiŭ, -ie adj. (lat.
dubius, d.
duo, doĭ, ca și rom.
îndoĭelnic, d.
doĭ). Dubios, problematic. S.n. Îndoĭală, nesiguranță:
a sta (orĭ
a fi)
în dubiŭ.dubiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dúbiu [
biu pron. byu]
s. n.,
art. dúbiul; pl. dúbii, art. dúbiile (-bi-i-)dubiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dubiu n.
1. îndoială, nesiguranță;
2. scepticism.
dubiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÚBIU, dubii, s. n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere. —
Din lat. dubium.