dubi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUBÍ, dubesc, vb. IV. (
Reg.)
1. Tranz. A tăbăci, a argăsi. ◊
Expr. A pune (pe cineva)
la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare.
2. Refl. (Despre in, cânepă, etc.) A se muia, a se topi, a se destrăma. – Din
ucr. dubyty.dubi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dubí (dubésc, dubít), vb. – A argăsi, a tăbăci.
Sl. (
ceh.,
rus.)
dubiti (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din
sl. dąbŭ „arbore”,
cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich,
Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul
rom. din
sl. dlŭbsti „a scărpina”. –
Der. nedubit, adj. (netăbăcit);
dubeală, s. f. (substanță care tăbăcește);
dubălar, s. m. (tăbăcar);
dubălărie, s. f. (tăbăcărie);
dubină, s. f. (subtanță care tăbăcește), pentru a cărui
der. cf. Iordan,
ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în
Mold. și
Bucov.dubi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)dubi, dubesc v. t. a aresta, a închide.
dubi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)dubí, dubesc, (dubdí), vb. tranz. – A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte (ALR 1956: 531). – Din ucr. dubyty.
dubi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dubí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. dubésc, imperf. 3
sg. dubeá; conj. prez. 3
să dubeáscădubi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUBÍ, dubesc, vb. IV. (
Reg.)
1. Tranz. A tăbăci, a argăsi. ◊
Expr. A pune (pe cineva)
la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare.
2. Refl. (Despre in, cânepă etc.) A se muia, a se topi, a se destrăma. — Din
ucr. dubyty.dubì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dubì v. Mold. a tăbăci. [Rut. DUBITI, din
dub, stejar, scoarța stejarului procurând substanța de argăsit].