dubală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUBÁLĂ s. f. v. dubeală.dubală (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)dubálă (dubeálă), dubéli, s.f. (reg.)
1. tăbăceală, argăseală.
2. materie cu care se tăbăcește; argăseală.
3. ființă mare și leneșă.
dubală (Dicționaru limbii românești, 1939)dubálă V.
dubeală.dubală (Dicționaru limbii românești, 1939)dubálă (nord) și
dubeálă (sud) f., pl.
elĭ (rut.
dubilo, id.).
Mold. Trans. Acțiunea de a dubi. Substanță puturoasă cu care se dubește.
Fig. Epitet ironic unuĭ țăran orĭ unuĭ boŭ leneș;
hăĭs, dubală! Dubală țărănească, țăran necĭoplit:
măĭ dubală! V.
putoare, tigoare.dubală (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)dubálă, s.f. – Soluție (din scoarță fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop 1984). – Din dubi „a tăbăci” + -ală.
dubală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dubală f. Mold. argăseală:
la cada cu dubală CR. [V.
dubì].
dubală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUBÁLĂ s. f. v. dubeală.