drăguț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊
Expr. A fi sau
a se arăta, (adverbial)
a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat,
fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană.
2. S. m. și
f. (
Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). –
Drag +
suf. -uț.drăguț (Dicționaru limbii românești, 1939)drăgúț, -ă adj. Drăgălaș, simpatic, ĭubit:
față drăguță. Subst. Amant, amantă. Adv. Plăcut, frumos:
a scrie drăguț.drăguț (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DRĂGUȚ, Vasile (1928-1987,
n. Craiova), istoric și critic de artă român.
Prof. univ. la București. Lucrări asupra artei medievale românești („Arbore”, „Pictura murală în Transilvania”, „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”) și a celei moderne („Șirato”, „Dărăscu”).
drăguț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)drăgúț adj. m.,
s. m.,
pl. drăgúți; adj. f.,
s. f. drăgúță, pl. drăgúțedrăguț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)drăguț a. drăgălaș (despre ființe și despre lucruri):
un drăguț de biciușor CR. ║ m.
1. copil iubit:
drăguțul mamei; 2. amorez:
drăguțul ei.drăguț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊
Expr. A fi sau
a se arăta, (adverbial)
a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat,
fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană.
2. S. m. și
f. (
Pop.) Iubit, ibovnic, amant. —
Drag +
suf. -uț.