drit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DRIT, drituri, s. n. (
Înv.) Drept (
D 3). – Din
it. dritto.drit (Dicționaru limbii românești, 1939)drit n., pl.
urĭ (it.
dritto și
diritto, drept. Cp. cu
sudit).
Sec. 18-19. Drept.
drit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)drit n. drept, privilegiu (vorbă ieșită din uz):
dându-i drit ca hotărîrea să-i rămâie nestricată NEGR. [It. DRITTO (v.
apalt)].
drit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRIT, drituri, s. n. (
Înv.) Drept (
D 3). — Din
it. dritto.