dric (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DRIC, dricuri, s. n. 1. Scheletul de sus al unui car (fără roți și loitre). ♦ Cantitate de obiecte, materiale etc. care se poate încărca pe un asemenea schelet.
2. Vehicul special, tras de cai, care poartă mortul la groapă; car mortuar. ◊
Expr. (
Fam.)
A fi pe dric = a fi pe sfârșite; a fi într-o situație grea; a fi gata să eșueze.
3. Fig. (
Pop.) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. – Din
magh. dërék.dric (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dric (drícuri), s. n. –
1. Centru, punct central. –
2. Scheletul de sus al unui car. –
3. Car mortuar. Origine incertă. Pare a proveni din
mag. derék „centru” (Tiktin; Scriban; Gáldi,
Dict., 89), care ar fi cuvînt identic cu
tc. direk, cf. direc. Cf. și
sb. drek „încărcătura unei căruțe”. –
Der. dricar, s. m. (funcționar de pompe funebre);
dricar, s. n. (Banat, pătură), din
mag. derekal; dricală, s. f. (Banat, plapumă), cuvînt identic cu cel anterior (
cf. Gáldi,
Dict., 125);
îndrica, vb. refl. (a se așeza peste), pe care DAR îl derivă de la
ridica, și Graur,
BL, VI, 154, de la sensul 2, atribuindu-i accepția de „a pune, a așeza”.
dric (Dicționaru limbii românești, 1939)dric n., pl.
urĭ (vsl.
drĕkŭ, ceh.
drik, slovac
drék, trunchi; ung.
derék, trunchĭ, mijlocu trupuluĭ. V.
dereg 1). Suportu pe care stă podu caruluĭ saŭ căruțeĭ și scoarțele.
Căruță pe dricurĭ, căruță simplă, fără arcurĭ elastice.
Mold. Trans. Punct central, centru, toĭ:
aŭ săvîrșit mînăstirea în dricul orașuluĭ (Cost. 1, 290),
dricu veriĭ, dricu ĭarmaroculuĭ. Munt. Patașcă, car funebru.
A fi pe dric, a fi aproape de moarte („a ți se bate coliva'n pept”). V.
grindeĭ.dric (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)dric, dricuri, s.n. – Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: „În dricu iernii...” (Faiciuc 1998) – Din magh. derék „centru” (DER).
dric (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dric s. n.,
pl. drícuridric (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dric n.
1. mijlocul carului sau trăsurei, leagă coșul cu roatele dinainte și cu proțapul:
căruță pe dricuri; 2. car funebru:
dric de clasa întâia; 3. fig. mijloc:
în dricul iarmarocului CR. [Ung. DERÉK, trunchiu, mijloc].
dric (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRIC, dricuri, s. n. 1. Scheletul de sus al unui car (fără roți și loitre). ♦ Cantitate de obiecte, de materiale etc. care se poate încărca pe un asemenea schelet.
2. Vehicul special, tras de cai, care poartă mortul la groapă; car mortuar. ◊
Expr. (
Fam.)
A fi pe dric = a fi pe sfârșite; a fi într-o situație grea; a fi gata să eșueze.
3. Fig. (
Pop.) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. — Din
magh. dërék.