drag (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DRAG, -Ă, dragi, -e, adj.,
subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește, îl prețuiește. ◊
Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndrăgosti (de cineva). ◊
Expr. A-i fi cuiva drag să... = a-i plăcea cuiva mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva.
Când ți-e lumea (sau
viața)
mai dragă, se spune când se ivește o întâmplare neprevăzută și neplăcută într-un moment când erai liniștit, fericit.
Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa; chipurile. ♦ (Substantivat,
fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană.
2. Care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului).
Cuvinte dragi. ◊
Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, foarte bucuros.
II. S. m. și
f. Persoană care iubește pe alta de sex opus, care se află în relații de dragoste cu aceasta; iubit(ă).
III. S. n. (
Pop.) Iubire, dragoste. ◊
Loc. adj. Mai mare dragul = plăcut, frumos. ◊
Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.)
drag sau
cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit.
De drag = din (sau cu) plăcere. ◊
Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊
Expr. (Ți-e) mai mare dragul = e o mare plăcere, desfătare (să...). – Din
sl. dragŭ.drag (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)drag (drágă), adj. – Iubit, scump.
Sl. dragŭ „prețios” (Mikosich,
Slaw. Elem., 21; Miklosich,
Lexicon, 175; Cihac, II, 100);
cf. bg.,
sb. drag, mag. drága. Vocativul
m. sună
dragă, ca
f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin proveniența din
n. sl. drago. –
Der. drag, s. n. (amor);
drag, s. m. (iubit, îndrăgostit);
drăgălaș, adj. (frumos, fermecător, încîntător);
drăgălășenie (
var. drăgălășie),
s. f. (farmec, atracție, grație);
drăguț, adj. (amabil; drăgălaș;
s. m., îndrăgostit);
drăgălău (
var. sdrăngălău),
s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un
suf. expresiv (Iordan,
BF, VII, 244);
îndrăgi, vb. (a iubi);
îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiași rădăcini pare a-i aparține
Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium Verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe
drag, cu
suf. -
oaică, ca
strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin și Candrea; din
bg. dragaika după Conev 58 și 104 și Scriban; dar cuvîntul
bg. poate proveni din
rom.).
Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracție; varietate de struguri), provine din
sb. draganela, dragunela, în privința celui de-al doilea sens, pare
der. internă de la
drag cu primul. Nu este clară
der. de la
dragavei, s. m. (măcriș, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu
sb. draga „vale”.
Cf. dragoste.drag (Dicționaru limbii românești, 1939)drag, -ă adj., f. pl.
ĭ (vsl.
dragŭ, bg. sîrg.
drag, de unde și ung.
drága, scump). Iubit, simpatic:
dragiĭ meĭ copiĭ. Mĭ-e drag, îl, o iubesc.
Mĭ-e drag să mă uĭt la el, ĭmi place.
Drag ca ochiĭ din cap, foarte drag.
A face cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea.
Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd eștĭ maĭ fericit; cînd aĭ maĭ mare nevoĭe.
Dragă! termin de gingășie invariabil uzitat numaĭ la voc. singular adresat indiferent bărbaților saŭ femeilor:
Dragă Ioane, Marie; dragă tată, mamă. Dragă Doamne (scumpe Dumnezeule), expresiune ironică îld. „ca să zicem așa, așa zicînd”?:
avem un prefect, dragă Doamne! Cu drag, cu plăcere, cu bucurie:
a munci cu drag. De dragu cuĭva, unuĭ lucru, p. plăcerea luĭ, din dragoste p. el.
drag (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DRAG (
sec. 14), voievod din Maramureș, asociat fratelui său Balc. Fiul lui
Sas. Ctitor al mănăstirii din Peri.
drag (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)drag1 adj. m.,
voc. neart. drag, drágă (prieten drag, dragă prietene, frate dragă), pl. dragi, art. drágii; f. drágă, g.-d. art. drágii (~ mele fiice), pl. dragi, art. drágile (~ mele fiice)drag (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)drag2 s. n.drag (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)drag a. prea iubit, scump:
dragii mei copii; a-i fi drag, a iubi mult pe cineva, a avea mare plăcere pentru ceva:
ți-era drag să te uiți la el. [Slav. DRAGŬ, scump, prețios]. ║ n. iubire mare:
mor de dragul tău.drag (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DRAG, -Ă, dragi, -e, adj.,
s. m. și
f.,
s. n. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește, îl prețuiește. ◊
Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndrăgosti (de cineva). ◊
Expr. A-i fi cuiva drag să... = a-i plăcea cuiva mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva.
Când ți-e lumea (sau
viața)
mai dragă, se spune când se ivește o întâmplare neprevăzută și neplăcută într-un moment când erai liniștit, fericit.
Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa; chipurile. ♦ (Substantivat,
fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană.
2. Care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului).
Cuvinte dragi. ◊
Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, foarte bucuros.
II. S. m. și
f. Persoană care iubește pe alta de sex opus, care se află în relații de dragoste cu aceasta; iubit(ă).
III. S. n. (
Pop.) Iubire, dragoste. ◊
Loc. adj. Mai mare dragul = plăcut, frumos. ◊
Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.)
drag sau
cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit.
De drag = din (sau cu) plăcere. ◊
Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊
Expr. (Ți-e) mai mare dragul = e o mare plăcere, desfătare (să...). — Din
sl. dragŭ.