drăguț - explicat in DEX

drăguț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). – Drag + suf. -uț.

drăguț (Dicționaru limbii românești, 1939)
drăgúț, -ă adj. Drăgălaș, simpatic, ĭubit: față drăguță. Subst. Amant, amantă. Adv. Plăcut, frumos: a scrie drăguț.

drăguț (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
DRĂGUȚ, Vasile (1928-1987, n. Craiova), istoric și critic de artă român. Prof. univ. la București. Lucrări asupra artei medievale românești („Arbore”, „Pictura murală în Transilvania”, „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”) și a celei moderne („Șirato”, „Dărăscu”).

drăguț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
drăgúț adj. m., s. m., pl. drăgúți; adj. f., s. f. drăgúță, pl. drăgúțe

drăguț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
drăguț a. drăgălaș (despre ființe și despre lucruri): un drăguț de biciușor CR. ║ m. 1. copil iubit: drăguțul mamei; 2. amorez: drăguțul ei.

drăguț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit, ibovnic, amant. — Drag + suf. -uț.