doxă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÓXĂ s. f. sg. (
Fam.) Minte, pricepere, deșteptăciune. – Din
ngr. dóxa.doxă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dóxă (-xe), s. f. – Prudență, înțelepciune, minte. –
Var. doxie, docsă, docsie. Mr. dhoxă. Ngr. δόξα „glorie, considerație” (Tiktin; Gáldi 175). Este destul de popular; se folosește cu forma
doftă, s. f. (
Munt., reputație). –
Der. doxologie, s. f. (te deum), din
gr. δοξολογία (
sec. XVIII,
cf. Gáldi 175);
doxastar, s. n. (carte care conține doxologiile), din
ngr. δοξασταριον;
doxastih, s. n. (motet care însoțește doxologia), din
ngr. δοξαστιχόν.
doxă (Dicționaru limbii românești, 1939)dóxă f., pl.
e (ngr.
dóxa, părere. V.
doftă, paradox).
Fam. Minte, pricepere, glagorie:
n’aĭ și tu atîta doxă?doxă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dóxă (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. dóxeidoxă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doxă f.
fam. minte, pricepere:
fără doxă la cap ISP. [Origină necunoscută].
doxă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÓXĂ s. f. (
Fam.) Minte, pricepere, deșteptăciune. — Din
ngr. dóxa.