doi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOI, DÓUĂ num. card. Număr având în numărătoare locul între unu și trei și indicat matematic prin cifrele 2 și II. ◊ (Adjectival)
Vine cu doi prieteni. ◊
Loc. adv. În (sau
din)
două vorbe (sau
cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă.
La doi pași = aproape. ◊
Expr. (
Fam.)
(A spune) două vorbe și-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. (
Fam.)
În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de
num. ord.)
Tomul doi. ◊ (Intră în componența
num. adverbial)
A venit de două ori. ◊ (Intră în componența
num. distributiv)
Plecau câte doi. ◊ (Substantivat)
Trei de doi. ◊
Loc. adv. În (sau
pe din)
două = în două bucăți, în două părți (egale).
În (sau
pe din)
două cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva.
Una-două = întruna, mereu, continuu.
Cu una, cu două = (în construcții negative) cu ușurință, repede.
Nici una, nici două = pe neașteptate; imediat.
Din două una sau
una din două = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊
Expr. Una și cu una fac două = fără vorbă multă; scurt, limpede.
A nu vorbi sau
a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă; a tăcea. ♦ (Adjectival)
Vreo doi = câțiva. ♦ (Substantivat) Cifră care indică numărul definit mai sus.
A scris un doi pe tablă. –
Lat. *dui, duae.doi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dói (-óuă), num. – Număr într unu și trei. –
Mr. doi, dao, megl. doi, două, istr. doi, do. Lat. dui, f. duae (Pușcariu 540; Candrea-Dens., 503; REW 2798);
cf. it. due (
v. it. dui, piem. doui, duoe),
prov. dui, duas, fr. deux, cat.,
sp. dos, port. dous, duas. –
Der. al doilea, num.;
douăzeci, num.;
doime, s. f. (jumătate);
îndoi, vb. (a duplica; a dubla; a îndoi; a se îndoi; a oscila);
îndoială, s. f. (nesiguranță; oscilație);
îndoielnic, adj. (nesigur; incert);
îndoință, s. f. (
înv., îndoială);
îndoios, adj. (nesigur);
neîndoios, adj. (sigur, cert);
îndoit, adj. (de două ori mai mult; dublu; îndoit; oscilant, nesigur);
îndoiciune, s. f. (
înv., îndoială);
îndoitură, s. f. (încovoiere; cotitură);
desdoi, vb. (a desfășura, a întinde);
adăurat, adj. (Banat, nou, recent), de la
adăoară ‹
a doua oară.doĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)doĭ (m.)
dóŭă (f. și n.) num. (lat.
dui [=
duo],
duae, vgr.
dýo, scr.
dua, dva, vsl.
dvoĭ, got.
tvai; it.
due, pv.
dui, fr.
deux, sp.
dos, pg.
dois. Gen
a doĭ, a doŭă, lat.
a doĭ, a doŭă, dat.
la doĭ, la doŭă). Număr îndoit al luĭ una. Al doilea:
regimentu doĭ, anu doĭ (saŭ
al doilea)
după Hristos. Cu s.f. nu se zice
clasa doĭ cu numaĭ
a doŭa. Dar s’ar putea zice într’o mină, de ex.
galeria doĭ (adică număru doĭ).
Pe la doŭă, pe la ceasu al doilea. S.m. Cifra doĭ, nota doĭ:
profesoru a pus acestuĭ elev un doĭ, doĭ doĭ saŭ
doĭ de doĭ.doi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)doi num. m.,
f. dóuă; 2/IIdoi (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doi num. numărul îndoit al unității și cifra ce-l reprezintă;
doi-de-mână, numele unei hore muntenești. [Lat. vulg. DUI = clasic DUO].
doi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOI, DÓUĂ num. card. Număr având în numărătoare locul între unu și trei și indicat matematic prin cifrele 2 și II. ◊ (Adjectival)
Vine cu doi prieteni. ◊
Loc. adv. În (sau
din)
două vorbe (sau
cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă.
La doi pași = aproape. ◊
Expr. (
Fam.)
(A spune) două vorbe și-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. (
Fam.)
În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de
num. ord.)
Tomul doi. ◊ (Intră în componența
num. adverbial)
A venit de două ori. ◊ (Intră în componența
num. distributiv)
Plecau câte doi. ◊ (Substantivat)
Trei de doi. ◊
Loc. adv. În (sau
pe din)
două = în două bucăți, în două părți (egale).
În (sau
pe din)
două cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva.
Una-două = întruna, mereu, continuu.
Cu una, cu două = (în construcții negative) cu ușurință, repede.
Nici una, nici două = pe neașteptate; imediat.
Din două una sau
una din două = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊
Expr. Una și cu una fac două = fără vorbă multă; scurt, limpede.
A nu vorbi sau
a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă; a tăcea. ♦ (Adjectival)
Vreo doi = câțiva. ♦ (Substantivat) Cifră care indică numărul definit mai sus.
A scris un doi pe tablă. —
Lat. *dui, duae.