doină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÓINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. –
Et. nec.doină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dóină (dóine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. –
Var. (
Trans.)
daină. Sl. (
sb.)
daljina „depărtare”, ca
sb. haljina ›
haină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez
saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu,
Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din
sb.,
cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de
lituan.
dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban,
der. din
germ. med. don, ton, din
lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră
doină ca
der. de la
lat. dolĕre, așa cum
moină ar fi reprezentant al lui
mollis. –
Der. doina (
var. doini),
vb. (a compune sau a cînta
doine);
doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din
rom. provine
rut. dojna (Candrea,
Elemente, 407).
doĭnă (Dicționaru limbii românești, 1939)dóĭnă și (Maram.)
dáĭnă f., pl.
e (poate din mgerm.
dôn, tôn, ton, răsunet, cîntec, ngerm. bav.
dôn, cîntec, sas.
doene, ol.
deun, cîntec, d. lat.
tŏnus, vgr.
tónus, ton; nsl.
dôn, răsunet, litv.
dainá, doĭnă; ung.
dana și
dal, cîntec [Bern, 1, 211; Papahagi, VR. 1912, 4, 87]. Cp. și cu rus.
dóĭnĕa, lăptărie,
doitĭ, dáivatĭ, a mulge.V.
doniță). Poezie poporală elegiacă românească. Melodie după care se cîntă aceasta (E celebră doĭna luĭ Al. și a luĭ Em.). – În Maram. e și refrenu
duĭnu. V.
horă, lăută, tril.doină (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DÓINĂ (probabil
cuv. autohton)
s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Din punct de vedere muzical,
d. este un cântec bazat, în mare măsură, pe improvizație, folosind numeroase ornamente ritmic-melodice. Este cunoscută și sub numele de „horă lungă”, „cântec prelungit” etc. Specia literară a
d. a fost preluată și de poezia cultă (
M. Eminescu,
G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Aron Cotruș).
doină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dóină s. f.,
g.-d. art. dóinei; pl. dóinedoină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului:
visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și
daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi
daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis
dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele
doinei s´ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan
daină)].
doină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÓINĂ, doine, s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă. —
Et. nec.