doică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÓICĂ, doici, s. f. Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei. ♦ Dădacă. – Din
bg. dojka.doică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dóică (dóici), s. f. – Dădacă.
Sl. (
bg. dojkŭ, slov.
dojka),
cf. pol. dojka „vacă cu lapte”, din
sl. doiti „a alăpta” (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Miklosich,
Lexicon, Cihac, II, 98). –
Der. doici, vb. (a alăpta);
doicie, s. f. (timpul în care o femeie este doică).
Doică (Banat,
Olt.,
Munt.) circulă în
Trans. în forma
daică (ALR, 222), din
mag. dajka (Gáldi,
Dict., 123).
Cf. doniță.doĭcă (Dicționaru limbii românești, 1939)dóĭcă f., pl.
ĭ (bg.
doĭka, doĭcă; sîrb.
dojka, țîță; pol.
dojka, oaie alăptătoare, d. vsl.
doiti, a alăpta; ung.
dojka, doĭcă. V.
doniță).
Vest. Mancă, femeĭe care (pentru banĭ) alăptează copilu alteĭa.
doică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dóică s. f.,
g.-d. art. dóicii; pl. doicidoică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doică f. femeie care alăptează un copil străin. [Slav. DOĬKA (din
doĭati, a alăpta)].
doică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÓICĂ, doici, s. f. Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei. ♦ Dădacă. — Din
bg. dojka.