dispozițiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISPOZIȚIÚNE s. f. v. dispoziție.dispozițiune (Dicționar de neologisme, 1986)DISPOZIȚIÚNE s.f. v.
dispoziție.
dispozițiune (Dicționaru limbii românești, 1939)* dispozițiúne f. (lat.
dis-positio, -ónis. V.
pozițiune). Așezare a părților, distribuțiune:
dispozițiunea uneĭ grădinĭ, unuĭ tablou, unuĭ duscurs. Starea trupuluĭ saŭ a sufletuluŭ:
dispozițiune bună, rea. Aplicațiune, aptitudine, inclinațiune:
acest copil are dispozițiune (saŭ
dispozițiunĭ)
pentru (
la saŭ
spre)
arte, spre bine. Sentimente, intențiunĭ:
șefu luĭ are bune dispozițiunĭ pentru el. Hotărîre, deciziune:
dispozițiunile legiĭ. Pl. Pregătirĭ, preparative:
a lua dispozițiunĭ de plecare. A fi la dispozițiunea cuĭva, a fi la ordinu în serviciu cuĭva.
A lua dispozițiunea ca (nimica să nu se admită) saŭ
de (a nu admite nimica), a hotărî ca (nimica să nu se admită). – Și
-íție (rus.
dispoziciĭa).
dispozițiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISPOZIȚIÚNE s. f. v.
dispoziție.dispozițiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dispoziți(un)e f.
1. modul cum un lucru e dispus:
a schimba dispozițiunea unei camere; 2. starea sănătății;
bună, rea dispozițiune; 3. starea sufletească, inclinațiune, aptitudine:
are dispozițiuni pentru arte; 4. Jur. punct regulat de o lege, ceeace ordonă justiția;
5. așezarea părților unui discurs;
6. pl. pregătiri de drum;
la dispozițiunea cuiva, în serviciu, la ordinele sale.