disperare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISPERÁRE s. f. v. desperare.disperare (Dicționar de neologisme, 1986)DISPERÁRE s.f. v.
desperare.
disperare (Marele dicționar de neologisme, 2000)DISPERÁRE s. f. elem. desperare.
disperare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!disperáre (dis-pe-/di-spe-) s. f.,
g.-d. art. disperắrii; pl. disperắridisperare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISPERÁRE, disperări, s. f. Faptul de
a dispera; desperație. ◊
Loc. adv. Cu disperare = (în mod) disperat, deznădăjduit;
fig. (în legătură cu modul de a munci, de a se strădui etc. pentru ceva) din toate puterile, aprig. ◊
Expr. A duce (sau
a împinge pe cineva)
la disperare = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea; a exaspera. [Var.:
desperáre s. f.] —
V. dispera.