disjuncție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISJÚNCȚIE, disjuncții, s. f. Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc; functor logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. – Din
fr. disjonction.disjuncție (Dicționar de neologisme, 1986)DISJÚNCȚIE s.f. (
Rar) Despărțire, separare; diastază (
2) [în DN]. ♦ Asindet. ♦ (
Log.) Relație logică între două enunțuri; conectiv. [Gen.
-iei, var.
disjuncțiune s.f. / < lat.
disiunctio, cf. fr.
disjonction].
disjuncție (Marele dicționar de neologisme, 2000)DISJÚNCȚIE s. f. 1. excludere reciprocă. ◊ despărțire, separare; diastază (2). ◊ asindent. ◊ (biol.) separare a unei perechi de cromozomi în cursul mitozei sau meiozei. 2. (log.) relație între două enunțuri care se exclud reciproc; conectiv. (< fr.
disjonction, lat.
disiunctio)
disjuncție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)disjúncție (-junc-ți-e) s. f.,
art. disjúncția (-ți-a), g.-d. art. disjúncției; pl. disjúncții, art. disjúncțiile (-ți-i-)disjuncție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISJÚNCȚIE, disjuncții, s. f. 1. Relație logică între două enunțuri care se exclud reciproc; operator logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”.
2. (
Med.) Desfacere, îndepărtare sau decelare a unor elemente articulate. — Din
fr. disjonction.