discrețiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție.discrețiune (Dicționar de neologisme, 1986)DISCREȚIÚNE s.f. v.
discreție.
discrețiune (Dicționaru limbii românești, 1939)* discrețiúne f. (lat.
discrétio, -ónis). Rezervă în vorbă și’n purtare. Bun plac, dispozițiune:
toate bunătățile eraŭ la discrețiunea luĭ. A fi la discrețiunea cuĭva, a depinde de el. – Și
-éție. V.
cherem.discrețiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)discreți(un)e f.
1. caracterul persoanei discrete;
2. bunul plac, supunere necondiționată:
a fi la discrețiunea cuiva; 3. rezervă:
cu mare discrețiune.discrețiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISCREȚIÚNE s. f. v. discreție.