difracție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din
fr. diffraction.difracție (Dicționar de neologisme, 1986)DIFRÁCȚIE s.f. Deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc. care străbate un orificiu îngust sau întâlnește muchia unui corp opac. [Gen.
-iei, var.
difracțiune s.f. / cf. fr.
diffraction].
difracție (Marele dicționar de neologisme, 2000)DIFRÁCȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr.
diffraction)
difracție (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DIFRÁCȚIE (‹
fr. {i}; {s}
lat. diffractus „sfărâmat”)
s. f. Fenomen de propagare a undelor (luminoase, radio, acustice etc.), în spatele obstacolelor, prin ocolirea acestora și abaterea aparentă de la propagarea rectilinie. ◊
Rețea de d. = plăcuță de sticlă pe care sunt trasate numeroase linii fine, paralele și echidistante, servind la descompunerea spectrală a luminii pe baza fenomenului de
d.difracție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)difrácție (di-frac-ți-e) s. f.,
art. difrácția (-ți-a), g.-d. art. difrácției; pl. difrácții, art. difrácțiile (-ți-i-)difracție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. — Din
fr. diffraction.