diavol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIÁVOL, diavoli, s. m. 1. Ființă imaginară considerată drept întruchipare a spiritului rău; drac, satana, demon, necuratul, aghiuță.
2. Fig. Nume dat unui copil sau,
p. ext. unui om vioi, zglobiu, isteț sau obraznic, rău. – Din
sl. dijavolŭ.diavol (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)diávol (diávoli), s. m. – Drac, demon. Se spune frecvent despre copiii neastîmpărați sau neascultători. –
Var. ghiavol. Mr. dhiavol. Gr. διάβολος (Murnu 18). –
Var. diavolesc, adj. (diabolic);
diavolie, s. f. (ștrengărie, drăcie; rău, maleficiu);
diavoliță, s. f. (drăcoaică);
diavoloaică, s. f. (drăcoaică). Din
rom. provine
bg. de la
Trans. giaulu (Miklosich,
Sprache, 123).
diavol (Dicționaru limbii românești, 1939)* diávol m., pl.
lĭ (ngr.
diávolas, d. vgr.
diábolos; vsl. rus.
diĭavolŭ. V.
diabolic). Drac, demon, spirit necurat.
Fig. Copil neastîmpărat. – Și
dĭavol, ghĭavol, gheavol. – Fem.
-íță, și
-oáĭcă.diavol (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)diávol (dia-) s. m.,
pl. diávolidiavol (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)diavol m.
1. înger căzut, spirit rău;
2. fig. om rău, copil gălăgios. [Gr. mod., din care limbă se trag de asemenea sinonimele
dimon și
satana].
diavol (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIÁVOL, diavoli, s. m. 1. (
Bis.) Spiritul suprem al răului care ispitește, dezbină; drac, satana, demon, necuratul, aghiuță.
2. Fig. Nume dat unui copil sau,
p. ext. unui om vioi, zglobiu, isteț sau obraznic, rău. — Din
sl. dijavolŭ.