deșteptăciune - explicat in DEX

deșteptăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.

deșteptăciune (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
deșteptăciune, deșteptăciuni s. f. (iron.) prostie; faptă sau afirmație care dovedește prostie.

deșteptăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
deșteptăciúne s. f., g.-d. art. deșteptăciúnii

deșteptăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
deșteptăciune f. calitatea omului deștept: pricepere, inteligență.

deșteptăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). — Deștept + suf. -ăciune.

deșteptăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
deșteptăcĭúne f. Inteligență.