dezavua (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEZAVUÁ, dezavuéz, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva. ♦ A refuza să recunoască ceva. – Din
fr. désavouer.dezavua (Dicționar de neologisme, 1986)DEZAVUÁ vb. I. tr. 1. (
Rar) A dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva, a se desolidariza de cineva.
2. A pretinde că nu s-a spus sau nu s-a făcut ceva. ♦ A nu recunoaște ceva. [Pron.
-vu-a. / < fr.
désavouer].
dezavua (Marele dicționar de neologisme, 2000)DEZAVUÁ vb. tr. 1. a dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva. 2. a refuza să recunoască ceva; a renega. (< fr.
désavouer)
dezavua (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!dezavuá (a ~) (
livr.)
(de-za-vu-a/dez-a-) vb.,
ind. prez. 3
dezavueáză, 1
pl. dezavuắm (-vu-ăm); conj. prez. 3
să dezavuéze (-vu-e-); ger. dezavuấnd (-vu-ând)dezavua (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEZAVUÁ, dezavuéz, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva. ♦ A refuza să recunoască ceva. — Din
fr. désavouer.