devlă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÉVLĂ, devle, s. f. (
Fam.) Țeasta capului; căpățână;
p. ext. cap (considerat de obicei ca sediu al inteligenței). –
Et. nec.devlă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dévlă (dévle), s. f. – (
Fam.) Cap, dovleac, tărtăcuță.
Bg. dĕvla „carafă mare; bășică (Scriban). Pare a fi dublet de la
tîlv,
s. n. ”bășică sau tigvă cu care se scoate vinul din butoi„ (după Cihac, acest ultim cuvînt ar fi legat de
tigvă, ceea ce nu pare probabil). După Candrea, din
sl. deblo ”lemn„; după Graur 149 și Juilland 163, din
țig. devla ”Dumnezeu„; ipoteză greu de susținut.
devlă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)devlă, devle s. f. cap, țeastă
devlă (Dicționaru limbii românești, 1939)dévlă f., pl.
e (bg.
dĕlva, chĭup. Cp. cu
țeastă).
Iron. Cap (maĭ ales de om prost).
devlă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dévlă (
fam.)
(de-vlă) s. f.,
g.-d. art. dévlei; pl. dévledevlă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)devlă (deblă) f.
1. căpățână de porc;
2. fam. căpățână, bostan:
are cap, nu devlă. [Slav. DEBLO, butuc: la figurat].
devlă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÉVLĂ, devle, s. f. (
Fam.) Țeasta capului; căpățână;
p. ext. cap (considerat de obicei ca sediu al inteligenței). —
Cf. bg.,
sb. debel.