desinență - explicat in DEX

desinență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.

desinență (Dicționar de neologisme, 1986)
DESINÉNȚĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvânt pentru a arăta persoanele (la verbe) și cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinență s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].

desinență (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DESINÉNȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)

desinență (Dicționaru limbii românești, 1939)
*desinénță f., pl. e (lat. desinentia). Gram. Terminațiune. – Și dez- (după fr. désinence).

desinență (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
desinénță s. f., g.-d. art. desinénței; pl. desinénțe

desinență (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). — Din fr. désinence.