desinență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DESINÉNȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din
fr. désinence.