ciocălău (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciocălắu (ciocălắi), s. m. –
1. Știulete de porumb curățat de boabe. –
2. Tulpină de porumb. –
3. Con de pin. –
4. (
Trans.) Ciucure. –
Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui
cioc, cioacă, cu
suf. -
lău. Pentru sens,
cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și
sb. čokov „cocean” (
cf. Cihac, II, 53; Schuchardt,
ZRPh., XV, 106),
mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban,
Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. –
Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea,
Dacor., V, 744, din
săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă);
desciocăla (
var. deciocăla),
vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea,
Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din
tc. çokal „carapace.”