derbedeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DERBEDÉU, derbedei, s. m. Om fără căpătâi, om de nimic; pierde-vară, vagabond, haimana. – Din
tc. derbeder.derbedeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)derbedéu (derbedéi), s. m. – Vagabond, haimana, golan. –
Var. (
Mold.)
derbeder. Tc. derbeder „(care merge) din poartă în poartă” (Șeineanu, II, 156; Lokotsch 492; Ronzevalle 89);
cf. sb. derbedenica „cerșetor”. Pentru a explica schimbarea terminației, Tiktin presupune o
var. turcă
derbedé. Este vorba mai curînd de o asimilație *
derbedel, pl. debedei, cu
sing. analogic. După Iorga,
Revista istorică, XVIII, 379, din
tc. derebei „șefii de jos”, nume dat unor răsculați împotriva sultanului Mohamed, ceea ce pare mai puțin probabil.
derbedeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)derbedéu s. m.,
art. derbedéul; pl. derbedéi, art. derbedéiiderbedeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)derbedeu m. om fără căpătăiu, vagabond (Mold. derbeder):
toți derbederii cari umplu lumea Al. [Turc. DERBEDER, lit. care umblă din poartă în poartă; forma munteană
derbedeu rezultă din plur.
derbederi, redus
derbedei]. ║ adv. într’o doară:
umblă prin odaie derbedeu Tănase AL.
derbedeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DERBEDÉU, derbedei, s. m. Om fără căpătâi, om de nimic; pierde-vară, vagabond, haimana. — Din
tc. derbeder.derbedeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)derbedéŭ m. (din maĭ vechĭu
derbeder, turc.
der-be-der, din poartă în poartă, vagabond. V.
derviș).
Fam. Vagabond, haĭmana.