demon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÉMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦
Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului.
2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [
Var.: (
reg.)
dímon s. m.] – Din
ngr. démonas. Cf. fr. démon.demon (Dicționar de neologisme, 1986)DÉMON s.m. 1. (
Ant.) Geniu căruia i se atribuie puterea de a stârni dorințe, pasiuni.
2. Diavol, drac. ♦ (
Fig.) Om rău. // (În forma
demono-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) diavol”, „demonic”. [Cf. fr.
daimon – ființă supranaturală, geniu].
demon (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)démon (démoni), s. m. – Drac, diavol. –
Var. (
Mold.)
dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul
sl. demonĭ (Tiktin;
cf. Vasmer,
Gr., 51).
Sec. XVII, popular cu forma
mold., mai ales aplicată la copii (Iordan,
Dacor., VII, 140, combătînd explicația lui Philippide,
Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabú). –
Der. demonic (
var. demoniac),
adj., cuvinte culte, din
gr. δαιμωνι(α)ϰός;
îndemonit, adj. (posedat de diavol),
înv., folosit de Cantemir.
demon (Marele dicționar de neologisme, 2000)DÉMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc. 2. diavol, drac. ◊ (fig.) om rău. 3. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc. ◊ (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe. (< fr.
démon, lat.
daemon, gr.
daimon)
demon (Dicționaru limbii românești, 1939)*démon m. (vgr.
daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d.
daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi
îngeru în credința poporuluĭ):
demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac.
Fig. Persoană rea. V.
dimon.demon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)démon s. m.,
pl. démonidemon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)demon m.
1. în politeismul antic, geniu bun sau rău:
demonul lui Socrate; 2. în religiunea creștină, înger căzut, diavol:
muncit de al suferinței demon ne'mblânzit GR. AL.;
3. fig. copil râu, ființă rea.
demon (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÉMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦
Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului.
2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [
Var.: (
reg.)
dímon s. m.] — Din
ngr. démonas. Cf. fr. d é m o
n.